Cum se face că ne pricepem atât de bine să transpunem iubirea în film, să surprindem atât de real aspectele esenţiale şi, totuşi, să pierdem atât de multe în pelicula cea mai reală: viaţa?
Cum se face că în film iubirea reprezintă punctul de referinţă, iar în realitate cotidianul şi materialul ne îneacă în propriul egocentrism?
Cum reuşim să facem lucruri atât de rezistente, atât de puternice, şi, totuşi, când vine vorba de relaţii, construim universuri tot mai fragile, mai superficiale, mai uşor de dărâmat?
Cum putem crea frumuseţe, mister, miracole dar nu putem sau nu vrem să luptăm pentru ceea ce avem sau ne dorim?
Cum se face că în film iubirea reprezintă punctul de referinţă, iar în realitate cotidianul şi materialul ne îneacă în propriul egocentrism?
Cum reuşim să facem lucruri atât de rezistente, atât de puternice, şi, totuşi, când vine vorba de relaţii, construim universuri tot mai fragile, mai superficiale, mai uşor de dărâmat?
Cum putem crea frumuseţe, mister, miracole dar nu putem sau nu vrem să luptăm pentru ceea ce avem sau ne dorim?
Cum poate fi realitatea adevăr şi filmul ficţiune?
Cum putem fi noi originalul şi pelicula doar transpunerea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu