Întrebări...

Cum se face că ne pricepem atât de bine să transpunem iubirea în film, să surprindem atât de real aspectele esenţiale şi, totuşi, să pierdem atât de multe în pelicula cea mai reală: viaţa?

Cum se face că în film iubirea reprezintă punctul de referinţă, iar în realitate cotidianul şi materialul ne îneacă în propriul egocentrism?

Cum reuşim să facem lucruri atât de rezistente, atât de puternice, şi, totuşi, când vine vorba de relaţii, construim universuri tot mai fragile, mai superficiale, mai uşor de dărâmat?

Cum putem crea frumuseţe, mister, miracole dar nu putem sau nu vrem să luptăm pentru ceea ce avem sau ne dorim?

Cum poate fi realitatea adevăr şi filmul ficţiune?

Cum putem fi noi originalul şi pelicula doar transpunerea?

Frânturi de basm...

Din stropi de rouă
Şi boabe de mărgăritar
Am făurit castele
Şi-un vis de porţelan.

Din licurici de seră
Şi-o buburuză mică
Am făurit o roză
Şi-am prins o zână mică.

Din flori de liliac
Şi-o boare de narcisă
Am făurit o vrajă-
O lacrimă ca strajă.

Din roua dimineţii
Şi-al soarelui sărut
Te-am făurit pe tine-
Refugiu-n asfinţit.

Mă-ntreb...

Mă-ntreb de ce să vreau să mai trăiesc
Într-un decor de sticlă,
Dar mă gândesc c-o viaţă am
Şi nu-i decât o clipă.

Suntem cu toţii flori de-o zi
Şi licurici de-o noapte;
Trăim cât roua dimineţii
Şi ne hrănim cu şoapte.

Iubirea-i tot ce ne-a rămas,
Ea, flacără nebună,
Din cer şi până pe pământ
Atinge-orice făptură.

Dar cum o stea se stinge-n univers
Şi nimeni nu o ştie,
Şi noi ne pierdem în etern-
Un nume pe-o hârtie.

Invitaţie la dans...

Articolul de azi este o invitaţie la dans.

Printre razele soarelui de astăzi, vântul jucăuşi, care valsa prin părul meu, m-a făcut să realizez că de ceva vreme am alunecat alăturea de scenă. Mereu precaută să nu fac un pas greşit m-am ascuns în petele de umbră, crezând că astfel nu voi dezamăgi pe nimeni. Ei bine presupoziţia mea a fost greşită...M-am dezamăgit pe mine însămi, pierzând treptat bucuria dansului, plăcerea de a simţi muzica în fiecare bătaie a inimii, de a trăi fiecare clipă în ritmul altei linii melodice. Am uitat că viaţa este un album de melodii, un concert unic, iar dansul este zâmbetul unei cântec.

Poate vă întrebaţi de ce? Ei bine, nici eu nu am răspunsul. Tot ce pot spune este că auzeam dar nu ascultam, mă mişcam dar nu dansam. Însă, sunt clipe care, prin bucuria simplă pe care o aduc, au darul de a ne trezi, de a ne scoate din inerţie, de a înlătura barierele care împiedică notele să se îmbrăţişeze într-o melodie proprie.

Cam atât despre mine. Nu încercaţi însă să înţelegeţi. Sunt doar frânturi de gânduri care nu au încă o linie melodică.

Nu-mi rămâne decât să vă invit la dans! Părăsiţi umbra căci doar lumina vă face să străluciţi! ;)

O nouă sesiune...

O nouă sesiune bate la uşă, aducând cu ea o gamă variată de sentimente...Ceea ce este trist însă este faptul că majoritatea tinerilor uită cu desăvârşire să se bucure de această perioadă.

Da, aţi citit bine, am spus "să se bucure". Sunt atât de absorbiţi în rutina zilnică, încât si trăirile devin repetative, identice, ca un xerox care copiază acelaşi text iar si iar. Gândul la note, la ceea ce vor crede sau spune ceilalţi, la competiţie, îi face să uite că această etapă este una cu care nu vor mai avea posibilitatea să se întâlnească.

Dincolo de burse, de cine este mai bun, de ce vor spune părinţii, există realitatea faptului că aceste momente nu pot fi repetate, nu pot devenii rutină, decât poate pentru o scurtă perioadă de timp şi doar pentru cei care trăiesc prea superficial pentru a observa ineditul fiecărei clipe.

Nu filosofez. Vreau doar să mă trezesc şi eu odată cu voi şi să realizăm că sesiunea poate fi frumoasă dacă este luată ca atare şi privită ca o experienţă, ca un joc de cuvinte la sfârşitul căruia fiecare rămâne cu o impresie care se va impregna uşor în pânza amintirilor.

Vreau să văd feţe vesele şi optimiste, nu oameni agitaţi, stresaţi, oameni pentru care o notă reprezintă mai mult decât un zâmbet, decât o îmbrăţişare....decât un prieten.