Salutul unui fulg de nea...

Iarna şi-a răspândit din nou aripile asupra oraşului, învăluindu-l într-o manta subţire şi rece. Cerul a căpătat un aspect de bleu murdar, în timp ce verdele intens al ierbii şi al frunzelor s-a topit încet până când nu a mai rămas nimic din evervescenţa vie a verii.

Treptat, oraşul a căpătat un aspect de sărbătoare, fiind luminat de sute de beculeţe multicolore şi amenajate în cele mai variate forme, iar imaginea dezolantă a zilei se transformă complet în momentul în care noaptea insuflă viaţă în acei mici licurici răspândiţi peste tot.

Oameni zgribuliţi trec rapid unii pe lângă alţii, grăbindu-se către o sursă de căldură care să le dezgheţe obrajii îmbujoraţi de frig. Feţele copiilor sunt cele mai animate. Zâmbetele lor exprimă atâta bucurie şi entuziasm încât e imposibil să nu te molipseşti şi un surâs ştrengar să îţi coloreze expresia.

Fulgi de nea micuţi şi timoraţi alunecă uşor, dansând molatec prin văzduhul rămas parcă în contemplarea unui vis. Atmosfera care mângâie aerul este desprinsă parcă dintr-o poveste al cărui final se lasă aşteptat asemeni lui Moş Crăciun. Eşti întotdeauna sigur că vine dar mereu tremuri în noaptea de Crăciun.

Şi astfel oraşul se cufundă treptat într-o somnolenţă îngheţată....liniştea se răspândeşte prin fiecare colţ de stradă, iar noaptea învăluie fiecare simţire.

Bună dimineaţa...

Dimineaţa a adus cu sine o perdea rece şi umedă care învăluie într-o îmbrăţişare semitransparentă decorul de început de decembrie. Frigul te face să strâmbi din nas în timp ce te înconjori cu braţele, însă agitaţia de dincolo de geam şi iminenţa unei zile de marţi te grăbeşte să schimbi pufoasele pijamale cu haine călduroase de stradă şi să te avânţi spre caruselul străzilor piteştene.

Copacii din faţa blocului şi-au pierdut verdele intens şi melodia frunzelor, iar acum, obosiţi şi ruşinaţi de goliciunea lor se ascund în uitarea alb-murdară a ceţii.

Aburul cald şi aroma îmbietoare a cafelei preiau treptat locul somnolenţei moleşitoare care pusese stăpânire pe corpul şi mintea mea. În timp ce mă gândesc la programul zilei de azi, o sărutare tandră îmi acaparează simţurile pentru ca în clipa următoare să dispară ca un fulg de nea pe un obraz îmbujorat. O mângâiere fugară tresare şi ea aducând cu sine un zâmbet molatec şi leneş.

Îmi este dor de zilele calde şi luminoase de vară, în care muzica naturii îţi acaparează toate simţurile, iar adierea senină a unei dimineţi de iunie îţi încântă simţurile cu mirosuri pe atât de variate pe cât de îmbătătoare.

Ştiu însă că iarna aceasta va fi diferită. Persoanele cu care o voi împărţii vor da culoare decorului fad şi vor aduce iubire în fiecare fulg de nea. Această perspectivă mă face să îmi mai permit 10 minute în patul care parcă mă cheamă înapoi. Încă 10 minute de amorţeală caldă...10 minute de vise fragmentate...10 minute...

Ziduri de cuvinte

Cineva a întrebat zilele trecute dacă există vreo diferenţă între viciu şi păcat sau dacă cele două concepte reprezintă acelaşi lucru. Deşi întrebarea mi-a stârnit interesul, mai mult decât atât, am realizat cât de mult ne lovim de concepte, de cuvinte cărora noi le-am dat viaţă şi care tind să devină ermetice, distante şi confuze. Am construit închisori prea mici pentru universuri prea complexe.

Revenind puţin la întrebarea lansată, credeţi că poate fi posibilă o distincţie clară între doi termeni ambigui, al căror înţeles se mulează pe morala, credinţa şi maniera de gândire a fiecărui individ?

Deşi există şi definiţii larg acceptate ale conceptelor, acestea sunt incomplete şi lasă loc de interpretare şi adăugări. Până la urmă omul nu a reuşit să se cunoască pe sine în totalitate nici până astăzi, de ce ar sta altfel lucrurile cu termenii care îl definesc într-o măsură relativă?

Aşa cum spuneam, există multiple faţete ale aceluiaşi cuvânt. Putem lua ca exemplu, păcatul. Cum poate fi definit? Unii ar spune că este o încălcare a unei legi sau porunci bisericeşti, abatere de la o normă. Dar cine decide aceste norme? Omul? Dumnezeu? Gândiţi-vă că ceea ce unii oameni consideră păcat, pentru alţii este o banalitate; în timp ce unii se închină la icoane, alţii le consideră chip cioplit, iar lista poate continua. Şi atunci cine poate oferi o definiţie universal acceptată şi fără loc de interpretări? Sau mai bine zis este posibil?

Eu aş îndrăzni să spun că nu, întrucât suntem prea diferiţi, prea antagonici şi în continuă schimbare. Dar atunci de ce încercăm să ne închidem viaţa în mici compartimente, cărora le dăm multiple denumiri şi apoi ne străduim să le regăsim esenţa?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu susţin inutilitatea cuvintelor; aş fi absurdă. Vreau doar să spun că punem un preţ prea mare pe acestea. Altfel privit, uităm cât de ambigue pot fi cuvintele şi cât de înşelător înţelesul lor sau … diversele lor semnificaţii.

Aşa cum am mai spus prin intermediul altui articol, într-un secol al vitezei, când timpul este din ce în ce mai “scurt”, cuvintele rămân singura punte şi singura barieră între noi oamenii. Depindem de cuvinte şi totodată acestea ne limitează şi încurcă.

Şi atunci, vă întreb, ce ne rămâne de făcut?