După o noapte în care plânsul ploii mi-a invadat până şi visele, iar picăturile reci şi neprietenoase mi-au transformat somnul calm de altă dată într-o aşteptare agitată a acelor clipe de linişte şi serenitate, dimineaţa mi-a dăruit primii fulgi de zăpadă, speriaţi, timizi, pierduţi printre bulinele mari de apă care acaparaseră văzduhul.
Deşi prima mea reacţie a fost să intru din nou în patul care încă păstra forma corpului meu şi să mă bucur de cădura plapumei, ceva din peisajul care mă privea de dincolo de geam m-a determinat să îmi beau cafeaua de dimineaţă pe balcon, încercând să descifrez ce pânză invizibilă m-a prins în contemplarea unui peisaj de altfel dezolant.
Treptat, prinde aburii singurei surse de căldură, ceaşca din mâna mea, am început să simt altfel tabloul care se răsfrângea în mii de acorduri şi nuanţe şi care pusese stăpânire pe o dimineaţă de sfârşit de octombrie. Deşi frigul trecea dincolo de barierele protectoare ale geamului, iar cerul îşi pierduse zâmbetul undeva în spatele norilor de vată murdară, calmitatea nuanţelor şi mutrişoara unui căţeluş care explora pentru prima dată o picătură de ploaie mi-au arătat frumuseţea subtilă a unui peisaj care aştepta să fie descoperit.
Pe nevăzute, două braţe s-au strâns protector în jurul meu şi am tresărit, încercând să realizez ce se întâmplă. M-am uitat în jur, însă am fost întâmpinată doar de decorul familiar al camerei mele. Senzaţia persista însă fără să o pot materializa. Am încetat să mai caut şi m-am bucurat în continuare de îmbrăţişarea caldă a unei amintiri, reminescenţa mângâierii vărtice a unei raze.
Şi astfel am început să zâmbesc...iar ziua mea şi-a schimbat radical perspectiva! Am trăit un 30 octombrie prinsă între nuanţele intense ale culorilor de toamnă, cu un sentiment de melancolie fericită, de tristeţe pentru pierderea soarelui de vară, dar şi de admiraţie şi bucurie pentru decorul tomnatic în care viaţa pulsează pe ritmurile miliardelor de inimi.
Deşi prima mea reacţie a fost să intru din nou în patul care încă păstra forma corpului meu şi să mă bucur de cădura plapumei, ceva din peisajul care mă privea de dincolo de geam m-a determinat să îmi beau cafeaua de dimineaţă pe balcon, încercând să descifrez ce pânză invizibilă m-a prins în contemplarea unui peisaj de altfel dezolant.
Treptat, prinde aburii singurei surse de căldură, ceaşca din mâna mea, am început să simt altfel tabloul care se răsfrângea în mii de acorduri şi nuanţe şi care pusese stăpânire pe o dimineaţă de sfârşit de octombrie. Deşi frigul trecea dincolo de barierele protectoare ale geamului, iar cerul îşi pierduse zâmbetul undeva în spatele norilor de vată murdară, calmitatea nuanţelor şi mutrişoara unui căţeluş care explora pentru prima dată o picătură de ploaie mi-au arătat frumuseţea subtilă a unui peisaj care aştepta să fie descoperit.
Pe nevăzute, două braţe s-au strâns protector în jurul meu şi am tresărit, încercând să realizez ce se întâmplă. M-am uitat în jur, însă am fost întâmpinată doar de decorul familiar al camerei mele. Senzaţia persista însă fără să o pot materializa. Am încetat să mai caut şi m-am bucurat în continuare de îmbrăţişarea caldă a unei amintiri, reminescenţa mângâierii vărtice a unei raze.
Şi astfel am început să zâmbesc...iar ziua mea şi-a schimbat radical perspectiva! Am trăit un 30 octombrie prinsă între nuanţele intense ale culorilor de toamnă, cu un sentiment de melancolie fericită, de tristeţe pentru pierderea soarelui de vară, dar şi de admiraţie şi bucurie pentru decorul tomnatic în care viaţa pulsează pe ritmurile miliardelor de inimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu