Oare nu ar fi mai uşor dacă am putea citi gândurile? Nu am reuşi oare să scăpăm de confuzia generală în care ne aflăm?
În fiecare zi ne întrebăm ce a vrut să zică de fapt o anume persoană, ce se ascundea în spatele cuvintelor alese cu grijă, ce reprezenta ezitarea din vocea ei sau privirea care nu a putut să îţi întâlnească ochii...Sunt întrebări care pentru unii devin o adevărată dilemă, un supliciu cu un infinit număr de posibilităţi. Din păcate, ochii folosesc propriul limbaj al sufletului care nu este întotdeauna accesibil celorlalţi şi pe care doar puţini îl pot descifra. Însă în secolul vitezei cine mai are timp sau...cui îi mai pasă? Aşa stând lucrurile, cuvintele rămân singura punte şi singura barieră între noi.
Pe lângă acestea sunt însă un milion de alte lucruri care "vorbesc" în acelaşi timp, care încearcă să ne avertizeze inconştient sau să ascundă gânduri netransformate în litere. Dar cine mai este atent la detalii şi, pînă la urmă, de ce folosim atât de multe subterfugii doar pentru a nu lăsa să iasă la lumină ceea ce vrem cu adevărat? De ce mulţi preferă minciuna sau nesiguranţa în locul certitudinii? De ce purtăm atât de multe măşti? Oare nu ne amăgim mai mult pe noi înşine?
Mi-ar plăcea să pot citi gândurile...să pot trece dincolo de aparenţa cotidiană a oamenilor. Aş putea oare să fac faţă avalanşei de emoţii străine când cu greu o pot stăpânii pe a mea? Poate că da sau poate că nu...dar m-aş elibera cel puţin de nesiguramţa de a păşii întotdeauna pe un teren necunoscut care uneori mă lasă fără energie. Dacă stau să mă gândesc cred că acesta este şi unul din motivele pentru care îmi plac atât de mult cărţile, întrucât substanţa acestora o reprezintă trăirile interioare ale personajelor, dezbrăcate de orice mască, de orice subterfugiu.
E atât de greu să spunem ceva, ceva care ar putea schimba totul, indiferent dacă în bine sau în rău, dar ar elimina incertitudinea?
În fiecare zi ne întrebăm ce a vrut să zică de fapt o anume persoană, ce se ascundea în spatele cuvintelor alese cu grijă, ce reprezenta ezitarea din vocea ei sau privirea care nu a putut să îţi întâlnească ochii...Sunt întrebări care pentru unii devin o adevărată dilemă, un supliciu cu un infinit număr de posibilităţi. Din păcate, ochii folosesc propriul limbaj al sufletului care nu este întotdeauna accesibil celorlalţi şi pe care doar puţini îl pot descifra. Însă în secolul vitezei cine mai are timp sau...cui îi mai pasă? Aşa stând lucrurile, cuvintele rămân singura punte şi singura barieră între noi.
Pe lângă acestea sunt însă un milion de alte lucruri care "vorbesc" în acelaşi timp, care încearcă să ne avertizeze inconştient sau să ascundă gânduri netransformate în litere. Dar cine mai este atent la detalii şi, pînă la urmă, de ce folosim atât de multe subterfugii doar pentru a nu lăsa să iasă la lumină ceea ce vrem cu adevărat? De ce mulţi preferă minciuna sau nesiguranţa în locul certitudinii? De ce purtăm atât de multe măşti? Oare nu ne amăgim mai mult pe noi înşine?
Mi-ar plăcea să pot citi gândurile...să pot trece dincolo de aparenţa cotidiană a oamenilor. Aş putea oare să fac faţă avalanşei de emoţii străine când cu greu o pot stăpânii pe a mea? Poate că da sau poate că nu...dar m-aş elibera cel puţin de nesiguramţa de a păşii întotdeauna pe un teren necunoscut care uneori mă lasă fără energie. Dacă stau să mă gândesc cred că acesta este şi unul din motivele pentru care îmi plac atât de mult cărţile, întrucât substanţa acestora o reprezintă trăirile interioare ale personajelor, dezbrăcate de orice mască, de orice subterfugiu.
E atât de greu să spunem ceva, ceva care ar putea schimba totul, indiferent dacă în bine sau în rău, dar ar elimina incertitudinea?
Cred ca nu e cel mai bun lucru sa citesti gandurile alto persoane. Te-ar inspaimanta sa afli ce gandesc ceilalti...Uneori ca sa iti dai seama ce gandesc cei din jurul tau tot ce trebuei sa faci e sale acorzi atentie, sa ii observi....
RăspundețiȘtergere