Astăzi am realizat cât sunt de norocoasă. Da...norocoasă!
De ce tocmai astăzi vă puteţi întreba? Ei bine, sincer nu aş şti să vă răspund. Pur şi simplu mergeam pe stradă, privind varietatea de expresii care dau viaţă feţelor, şi mi-am dat seama că în ceea ce mă priveşte totul este exact aşa cum ar trebui să fie.
Am primit mai mult decât merit şi nu am ştiut să apreciez acest lucru. Poate pentru că m-am lăsat condusă de acel ”vreau mai mult” pe care îl cunoaştem toţi sau poate doar pentru că uneori cotidianul nu te lasă să priveşti dincolo de orizontul său limitat. Ne lăsăm furaţi de acele zilnice banalităţi transformate în automatisme şi pierdem din vedere faptul că sunt persoane care nu au cunoscut niciodată o mângâiere, un zâmbet, un sărut, un ”Mulţumesc” sau un ”Te iubesc”, oameni care nu ştiu ce înseamnă un răsărit, o paletă de culori răsfrântă de un asfinţit molatec sau armonia senină a unei note muzicale.
Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu este nimic rău în a vrea mai mult, doar aşa am reuşit să creem atât de multe, însă sunt momente în care ar trebui să şi apreciem ce avem când avem şi nu numai după ce am pierdut acel ceva de care eram atât de siguri încât nu ne-am fi putut imagina că la un moment dat va rămâne doar un ecou nostalgic.
Există obiceiul de a considera ce avem ca pe o stare de fapt, de la sine înţeleasă, şi cu toate că vedem distanţa dintre noi şi ceilalţi, preferăm să trecem mai departe lăsând în urmă orice sclipire de compasiune sau recunoştinţă.
Azi am realizat însă cât de mult am şi cât de puţin ofer, cât de mult am primit de la viaţă, dacă pot spune aşa, şi cât de puţin am conştientizat lucrul acesta. Mi-am dat seama că dragostea pe care continui să o primesc nu este ceva obligatoriu, incontestabil, ci, dimpotrivă, reprezintă parfumul care mă face să zâmbesc în fiecare zi, lumina plăpândă a unui licurici care mâine se poate stinge.
De azi mi-am propus să zâmbesc mai des, însă, mai mult de atât, vreau să ofer ceea ce primesc cu şi mai multă intesitate, iar albastrul cerului meu să coloreze alte mii de pânze.
De ce tocmai astăzi vă puteţi întreba? Ei bine, sincer nu aş şti să vă răspund. Pur şi simplu mergeam pe stradă, privind varietatea de expresii care dau viaţă feţelor, şi mi-am dat seama că în ceea ce mă priveşte totul este exact aşa cum ar trebui să fie.
Am primit mai mult decât merit şi nu am ştiut să apreciez acest lucru. Poate pentru că m-am lăsat condusă de acel ”vreau mai mult” pe care îl cunoaştem toţi sau poate doar pentru că uneori cotidianul nu te lasă să priveşti dincolo de orizontul său limitat. Ne lăsăm furaţi de acele zilnice banalităţi transformate în automatisme şi pierdem din vedere faptul că sunt persoane care nu au cunoscut niciodată o mângâiere, un zâmbet, un sărut, un ”Mulţumesc” sau un ”Te iubesc”, oameni care nu ştiu ce înseamnă un răsărit, o paletă de culori răsfrântă de un asfinţit molatec sau armonia senină a unei note muzicale.
Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu este nimic rău în a vrea mai mult, doar aşa am reuşit să creem atât de multe, însă sunt momente în care ar trebui să şi apreciem ce avem când avem şi nu numai după ce am pierdut acel ceva de care eram atât de siguri încât nu ne-am fi putut imagina că la un moment dat va rămâne doar un ecou nostalgic.
Există obiceiul de a considera ce avem ca pe o stare de fapt, de la sine înţeleasă, şi cu toate că vedem distanţa dintre noi şi ceilalţi, preferăm să trecem mai departe lăsând în urmă orice sclipire de compasiune sau recunoştinţă.
Azi am realizat însă cât de mult am şi cât de puţin ofer, cât de mult am primit de la viaţă, dacă pot spune aşa, şi cât de puţin am conştientizat lucrul acesta. Mi-am dat seama că dragostea pe care continui să o primesc nu este ceva obligatoriu, incontestabil, ci, dimpotrivă, reprezintă parfumul care mă face să zâmbesc în fiecare zi, lumina plăpândă a unui licurici care mâine se poate stinge.
De azi mi-am propus să zâmbesc mai des, însă, mai mult de atât, vreau să ofer ceea ce primesc cu şi mai multă intesitate, iar albastrul cerului meu să coloreze alte mii de pânze.
Motive să zâmbeşti vei tot găsi.
RăspundețiȘtergereCat de mult apreciem ce avem? Prea putin! Aproape deloc. De fapt, cred ca nu mai stim sa apreciem ceea ce avem… Am devenit prizonierii lumii in care traim, o lume creata de noi. Foarte putini oameni mai stiu sa se opreasca o clipa sa admire un rasarit sau un apus de soare, o floare, roua de pe firele de iarba…
RăspundețiȘtergerePentru tot mai multi oameni cuvinte cum ar fi iubire sau prietenie nu mai inseamna nimic. Nu mai stiu nici macar sa se bucure de prezenta celor dragi, nu mai au timp pentru familie sau prieteni. Egocentrismul este una din principalele caracteristici ale lumii pe care o creem. Deja exista oameni carora li se pare anormal sa le pese de ceea ce se intampla cu cel de langa ei.
Oare chiar nu mai putem sa ne bucuram de lucruri care nu au o valoare materiala? Oare vom uita sa mai fim oameni?
Eu as raspunde negativ, dar nu imi permit sa vorbesc in numele tuturor…