Nu putem sau nu vrem să fim fericiţi?

Suntem oare sinceri când spunem că suntem fericiţi sau doar ne amăgim cu câteva clipe de euforie, de extaz?

Fiecare persoană are propria concepţie despre fericire şi propriile lucruri care o declanşează. Există însă cineva care poate afirma că este pe deplin fericit, dar nu pentru un minut, o oră, o zi, o lună, ci constant, dincolo de considerendele materiale, de ocazionalele lovituri în plan sentimental sau de insuccesele profesionale?

Se întâmplă de multe ori să ne dorim foarte tare un anumit lucru, o anumită persoană, un anumit ceva. Şi atunci când obţinem ţinta aşteptărilor noastre, pentru o scurtă perioadă de timp, plutim, zâmbim, râdem, inima este atât de emoţionată încât pare că vrea să spună lumii întregi dar se simte ruşinată întrucât cuvintele sunt prea fade pentru a putea înfăţişa culorile care îi pictează universul.

Şi totuşi treptat rămânem doar cu nostalgia acelor clipe şi cu un anumit ecou care răsună undeva departe. Uităm ce avem şi privim spre alte dorinţe, mereu în aşteptare, mereu în derivă. Ne amintim de fericirea avută doar în momentul în care se întâmplă să o pierdem.

Şi astfel rămâne întrebarea: nu putem sau nu vrem să fim fericiţi?