Mama

Just a bit of rain...

It is raining… There are thousands of little cold drops that seem to want to clean the Earth of all its ugliness and unravel the beauty. They shine in the dim light of the day as if trying to say “Wait and see! We have a surprise for you. Soon the nature will be clean and all the beauty will be visible for each and one of you to enjoy”!

Especially during spring the feeling is enhanced as nature seems to revive herself, while smiling lazy under the fresh rays of the sun that replaced the little droplets.    

Every time it rains however, I feel torn between two feelings: one of sadness because the sky seems the perfect reflection of a soul trying to relieve itself of all the hurt and the anguish that has nested there over the time…or in the blink of an eye; and one of hope because, after every rain, the sun comes up soothing the wounds, helping the soul to rest and heal.

Sometimes it seems the sky cries the tears of those who cannot cry, helping them ease the pain and open themselves for the warmth of a new beginnings.

However I look at it though, it always stirs something within me…making me feel, think, analyze, meditate…

 

Azi eu...mâine tu...

Observ cu tristețe…sau nervi atunci când mi se întâmplă mie, cum oamenii din jur sunt mai concentrați pe evidențierea greșelilor altora, oricât de mici ar fi, însă când vine vorba de văzut și lucrurile făcute bine parcă nimeni nu vede și nu aude.

Sunt în jurul nostru oameni pentru care 100 de lucruri făcute bine nu compensează pentru o singură greșeală. Este adevărat că amploarea acelei greșeli are greutatea ei și că sunt situații în care aceasta, deși nu anulează tot ce s-a întâmplat înainte, distruge tot ce ar fi putut fi mai departe.

Dar micile greșeli, cele de detaliu, cele care nu schimbă nimic semnificativ…de ce ne blocăm în ele?

Ne place să îi vedem pe ceilalți arătați cu degetul, puși la zid? Pentru ce? Pentru un sentiment trecător de satisfacție? Pentru că ne face să ne simțim mai puternici, mai competenți?

Clișeu sau nu, timpul a dovedit că roata se întoarce de fiecare dată și ceea ce azi i se întâmplă altuia, mâine i se poate întâmpla oricui.

Și atunci când tu vei fi pus la zid ai prefera ca cel de lângă tine să te arate cu degetul sau să te țină de mână și să îți spună că totul va fi bine?

Reguli...de iubit

Trăim într-un secol al vitezei, al falselor valori și al sentimentelor exprimate pe fugă sau…prin sms că este mai “cool”.

Spunem lucruri pe care nu le simțim pentru că vrem să dăm bine în fața altora…ce mai contează că ne mințim pe noi înșine și pe cei de lângă noi. Ne-am obișnuit să mințim, să ne ascundem și să încercăm tot timpul să fim deasupra altora…face parte din cotidian.

Previzibil sau nu…nici relațiile nu mai sunt asa simple, asta dacă au fost vreodată. Cu toate că dacă mă gândesc la povestea de dragoste a părinților mei și a multora din categoria lor de vârstă aș putea crede că era mult mai simplu atunci.

Acum sunt reguli de urmat … de parcă inima iubește după reguli. Reguli despre la ce vârstă și de cine să te îndrăgostești, reguli legate de cât timp trebuie să treacă după o despărțire ca să te poți îndrăgosti din nou, reguli despre cum să te comporți și ce să spui: la prima întâlnire, la a doua…la a noua și tot așa dacă s-a aprins scânteia. Și dupa ce treceți testul și vă doriți să fiți împreună, urmează reguli de “păstrat” că doar lucrurile nu pot fi simple.

Iată câteva exemple:

1. nu arata prea mult ce simți pentru că, dacă primește prea mult uită să mai și dea, considerând că nu mai este necesar efortul și…se plictisește
2. lasă mereu o portiță de nesiguranță în ceea ce te privește, altfel își va pierde interesul
3. încearcă în fiecare zi să îl cucerești…altfel o va face alta
4. încearcă să nu te mai implici total într-o relație, astfel nu riști să mai fi rănit/a din nou – adevărat,nu vei fi rănit/a, dar dacă faci asta se mai numește iubire sau doar….relație de conveniență?

Ca oameni încercăm să controlăm totul și să găsim explicații pentru orice, însă ceea ce se aplică pentru o persoană nu se aplică pentru toate…cu atât mai puțin atunci cand vine vorba de sentimente.

Și dacă stăm atât de mult să analizam cine, ce, cât, când și cum, atunci când mai trăim?

Vina...bate-o vina!

Am auzit destul de des în ultima vreme oameni afirmând că viața este ciudată, capricioasă și că, de multe ori, tinde să devină parcă propriul nostru dușman.

Sa fie oare adevărat? Sau poate suma deciziilor noastre a dat cu minus la un moment dat?

Îmi este greu să cred că viața în ansamblul ei este o entitate al cărei scop este să ne testeze la fiecare pas și să ne arate că, de cele mai multe ori, are câștig de cauză.

Este adevărat faptul că nu putem controla orice aspect al vieții noastre și că, trăind într-o societate, este inevitabil ca oamenii din jurul nostru să nu ne influențeze într-un mod sau altul, lăsându-și amprenta asupra noastră în trecerea lor, însă, la finalul zilei, doar noi putem decide ce anume vom păstra din esența lor și ce nu.

Dincolo de orice părere, orice tentație, orice constrângere sau sfat, noi suntem cei care decidem dacă drumul pe care mergem este cel în care ne regăsim și cel pe care dorim să continuăm promenada vieții.

Pe cât de ușor este să blamezi viața pentru ceea ce nu a decurs conform planului, pe atât de greu este pentru mulți să își asume faptul că deciziile luate sau...absența lor sunt cele care au construit progresiv situația în care se află, fie ea bună sau...rea.

Nimic nu este absolut în viață și orice adevăr are și excepțiile lui, însă trecutul nu este accidental, iar prezentul nu este decât suma acelor "accidente", uneori pozitivă, alteori negativă, de cele mai multe ori...ireversibilă.

Viitorul rămâne singura necunoscută. Oare va da cu plus...sau tot cu minus?

Oricum ar fi, un lucru este cert: merită descoperit!

Incertitudine

Oare poți cunoaște cu adevărat o persoană?

Și oare poți lăsa să cadă toate măștile care stau între voi? 

Să vă știți dorințele, plăcerile, lucrurile care dor și cele care aduc bucurie, visele, așteptările, să te transformi în universul lui și el în al tău. Să vă cunoașteți cele mai intime gânduri și cele mai subtile gesturi.

Fiecare atingere să fie o regăsire a celuilalt și fiecare sărut o promisiune. Fiecare privire să îți mângâie fața și fiecare cuvânt să însemne ”te iubesc”. 

Câteodată mă întreb dacă așa ceva este oare posibil? 

Într-o lume degradată și mereu pe fugă, într-o lume lacomă și egoistă, sentimentele și trăirile profunde par să dispară precum roua dimineții la prima sărutare a soarelui. Nimic nu mai este sacru, nimic nu mai înseamnă totul și nimic nu mai este de ajuns. 

Se pare că visul începe să devină treptat o realitate permanentă și rece...iar eu urăsc frigul....

Cred că m-am născut în secolul greșit...sau poate în realitatea greșită...Mă poate duce oare cineva acasă?

O zi...o şoaptă...o poveste

Îmi plac mult zilele călduroase de vară în care bogăţia culorilor şi freamătul leneş al frunzelor îmi lasă impresia unei lumi desprinse parcă dintr-un tablou de basm. Oraşul, toropit de razele soarelui de amiază, se linişteşte treptat, aşteptând doar răcoarea serii pentru a revenii la agitaţia caracteristică.

Amestecul debordant de nuanţe şi mirosurile ameţitoare ale florilor te îndeamnă la visare şi răsfăţ. Totodată, efervescenţa verde a copacilor te menţin ancorat în realitate, doar atât cât să nu te pierzi în tărâmul vrăjit de soare şi miresme

Din când în când, vălul de linişte este străpuns de veselia dulce a unor vrăbiuţe care, trezite din amorţeală, îşi cântă voios bucuria. Totul pare acoperit de o pulbere strălucitoare, în timp griul betonat al oraşului se scaldă în îmbrăţişarea luminoasă a astrului ceresc.

Nimic nu pare să disturbe amorţeala plăcută a unei zile toride de vară şi nici plimbarea tăcută a doi îndrăgostiţi, atinşi pe nevăzute de sfiala unui prim sărut.