Oare poți cunoaște cu adevărat o persoană?
Și oare poți lăsa să cadă toate măștile care stau între voi?
Să vă știți dorințele, plăcerile, lucrurile care dor și cele care aduc bucurie, visele, așteptările, să te transformi în universul lui și el în al tău. Să vă cunoașteți cele mai intime gânduri și cele mai subtile gesturi.
Fiecare atingere să fie o regăsire a celuilalt și fiecare sărut o promisiune. Fiecare privire să îți mângâie fața și fiecare cuvânt să însemne ”te iubesc”.
Câteodată mă întreb dacă așa ceva este oare posibil?
Într-o lume degradată și mereu pe fugă, într-o lume lacomă și egoistă, sentimentele și trăirile profunde par să dispară precum roua dimineții la prima sărutare a soarelui. Nimic nu mai este sacru, nimic nu mai înseamnă totul și nimic nu mai este de ajuns.
Se pare că visul începe să devină treptat o realitate permanentă și rece...iar eu urăsc frigul....
Cred că m-am născut în secolul greșit...sau poate în realitatea greșită...Mă poate duce oare cineva acasă?
