joi, noiembrie 19, 2009

De azi va fi diferit....

Azi voi sterge din agenda mea doua zile: ieri si maine.

Ieri a fost invatatura si maine va fi consecinta a ceea ce eu pot face azi.

Azi voi intampina viata cu convingerea ca aceasta zi nu se va mai intoarce.

Azi e ultima sansa. Eu trebuie sa o traiesc intens pentru ca nimeni nu ma poate asigura ca eu voi vedea rasaritul maine.

Azi voi fi destul de curajoasa pentru a nu permite niciunei sanse sa treaca pe langa mine; singura mea alternativa este sa reusesc.

Azi voi investi cea mai valoroasa resursa : timpul meu, in cea mai transcedentala lucrare : viata mea .

Voi petrece fiecare minut cu pasiune pentru a face din ziua de astazi o deosebita si unica zi din viata mea .

Azi voi depasi orice obstacole care apar in drumul meu avand credinta ca voi reusi.

Azi voi rezista pesimismului si voi cuceri lumea cu un suras, cu o atitudine pozitiva si asteptand intotdeauna numai binele.

Azi voi avea picioarele pe pamant intelegand realitatea si privind stelele. Imi voi proiecta viitorul.

Azi imi voi face timp sa fiu fericita si voi lasa fructele muncii mele si prezenta in inimile celorlalti.


marți, noiembrie 17, 2009

Cât de mult apreciem ce avem?

Astăzi am realizat cât sunt de norocoasă. Da...norocoasă!

De ce tocmai astăzi vă puteţi întreba? Ei bine, sincer nu aş şti să vă răspund. Pur şi simplu mergeam pe stradă, privind varietatea de expresii care dau viaţă feţelor, şi mi-am dat seama că în ceea ce mă priveşte totul este exact aşa cum ar trebui să fie.

Am primit mai mult decât merit şi nu am ştiut să apreciez acest lucru. Poate pentru că m-am lăsat condusă de acel ”vreau mai mult” pe care îl cunoaştem toţi sau poate doar pentru că uneori cotidianul nu te lasă să priveşti dincolo de orizontul său limitat. Ne lăsăm furaţi de acele zilnice banalităţi transformate în automatisme şi pierdem din vedere faptul că sunt persoane care nu au cunoscut niciodată o mângâiere, un zâmbet, un sărut, un ”Mulţumesc” sau un ”Te iubesc”, oameni care nu ştiu ce înseamnă un răsărit, o paletă de culori răsfrântă de un asfinţit molatec sau armonia senină a unei note muzicale.

Şi nu mă înţelegeţi greşit, nu este nimic rău în a vrea mai mult, doar aşa am reuşit să creem atât de multe, însă sunt momente în care ar trebui să şi apreciem ce avem când avem şi nu numai după ce am pierdut acel ceva de care eram atât de siguri încât nu ne-am fi putut imagina că la un moment dat va rămâne doar un ecou nostalgic.

Există obiceiul de a considera ce avem ca pe o stare de fapt, de la sine înţeleasă, şi cu toate că vedem distanţa dintre noi şi ceilalţi, preferăm să trecem mai departe lăsând în urmă orice sclipire de compasiune sau recunoştinţă.

Azi am realizat însă cât de mult am şi cât de puţin ofer, cât de mult am primit de la viaţă, dacă pot spune aşa, şi cât de puţin am conştientizat lucrul acesta. Mi-am dat seama că dragostea pe care continui să o primesc nu este ceva obligatoriu, incontestabil, ci, dimpotrivă, reprezintă parfumul care mă face să zâmbesc în fiecare zi, lumina plăpândă a unui licurici care mâine se poate stinge.

De azi mi-am propus să zâmbesc mai des, însă, mai mult de atât, vreau să ofer ceea ce primesc cu şi mai multă intesitate, iar albastrul cerului meu să coloreze alte mii de pânze.


miercuri, noiembrie 11, 2009

O mască, un adevăr....cine poate ştii...?

Zilele trecute, în timp ce îmi ocupam timpul cu un film, am ajuns să mă întreb, instigată de pelicula vizionată, cum putem fi oameni şi demoni în acelaşi timp? Cum putem zâmbi, râde, mângâia, iubi, promite, creea, pentru ca în clipa următoare o gamă total opusă de sentimente să ne acapareze, închizându-ne ermetic, astfel încât cuvântul empatie să nu mai poată depăşii zidurile funeste care ne îmbracă? Suntem capabili să purtăm atât de multe măşti încât mă întreb care dintre ele este cu adevărat cea veritabilă?

Acaparată de poveste mi-am adus aminte de un citat care afirma că : "Man is least himself when he talks in his own person; give him a mask and he will tell you the truth!"(Oscar Wilde).

Dacă vi se pare că filosofez uitaţi-vă în fiecare zi în jurul vostru şi veţi descoperii că societatea în care trăim nu este decât un continuu bal mascat, o glumă absurdă a unui caricaturist meschin. Din când în când câte o mască se sparge, lasând în urmă o persoană dezorientată, pierdută, care nu mai poate suporta falsitatea decorului. Ruşinată de goliciunea chipului său se retrage, căutând reminescenţa unui adevăr idealizat.

Şi astfel, trăim într-o lume care pare să ne înveţe zi de zi cum să ne ascundem mai bine, cum să ne prefacem că suntem noi înşine, cum să trăim după un scenariu atât de veridic, şi totuşi atât de artificial. Am realizat că uneori zâmbetele cele mai candide pot ascunde îngeri căzuţi, oameni cu măşti atât de perfecte încât inspiră încredere chiar şi celor mai sceptici, aşa cum pânza fină a unui păianjen pare un strop de inocenţă pe un tărâm arid. Asta până în momentul în care devine ultima închisoare a victimei...

Subiectul este infinit de complex, însă mă voi opri aici pentru că a încerca să definim natura umană în esenţa ei este o călătorie care nu se va încheia niciodată, cel puţin nu atâta timp cât atangonismul din noi ne va definii ca şi până acum.

Nu pot desprinde o concluzie pentru că dacă aş încerca nu aş reuşi decât să răpesc poate o fărâmă minusculă din ceea ce ne reprezintă, însă pot spune că suntem experţi în ceea ce priveşte comedia absurdă a unei vieţi pierdute în miliarde de scenarii.